Palinca – de la ardelean la gentleman

Zi frumoasă de vară cu iz de praf și jeg bucureștean. După-amiază numai bună de plecat cu trenul accelerat, clasa a doua, pe ruta București-Tîrgu Jiu-Petroșani.

Dacă n-aș ști că Petrila, destinația mea finală, e o lume, în timp ce întreaga Europă e doar un bătrîn continent, nu m-aș urca vreodată în trenul execrabil ce mă îndreaptă cu viteză de personal spre lumea mult visată. În compartimentul meu nu se aflau nici pe departe ortaci uitați de Cozma în București la ultima mineriadă, ci, în mod absolut normal, un american din Nevada, ce venea prima oară să viziteze familia neveste-sii dintr-un sat de lîngă Hațeg, un românaș între două vîrste, scump la vorbă și roșu-n obraji și un concetățean de-al lui Tony Blair și al prințului Charles.

Americanu’ n-a avut ochi tot drumul de opt sau nouă ore decît pentru proaspăta-i soție, care se străduia, într-o engleză cu puternic accent de Hațeg, să-i anestezieze șocul politraumatic obținut prin transferul de la Boeing la CFR. Românul, nevorbind decît românește, dar simțindu-se dator să contribuie la integrarea în UE și la păstrarea pașnicelor relații cu NATO, s-a culcat pe-o ureche, visînd conștiincios la salarii europene, pînă la Craiova.

Englezul, David, un tip la vreo șaizeci și ceva de ani, s-a dovedit punctul de atracție al călătoriei. Îmbrăcat în pantaloni de tercot, de un alb imaculat, pantofi albi de charleston și o cămașă bleu deschis, îți dădea impresia că, întocmai ca în reclamă, urmează să-și întâlnească una bucată rudă pierdută și găsită în mina de cărbune. Adevărul s-a dovedit și mai pitoresc decît ținuta abordată.

David se ocupa de supravegherea și implementarea unor programe de tip Phare în diverse țări. De doi ani se afla în România și, fiindcă i-a plăcut această țară așa de frumoasă și mai ales trecutul ei glorios, și-a cumpărat o căsuță nici mai mult, nici mai puțin decît la Lupeni, lîngă Petrila. În așteptarea deciziei de repartizare în China sau Turcia pentru următorul proiect, gentlemanul devenit ardelean de ocaziese ocupa cu creșterea unei văcuțe, pe care bănuiesc, totuși, că o chema Elisabeth și nu Fulga și cu extragerea de pălincă din din prunele autohtone. Da, ce vă mirați, omul s-a apucat să învețe de la localnici cum se face țuica și pălinca, totul despre păstrarea ei în butoaie de dud, cum să o întoarcă de două ori la cazan ca să-i crească tăria.

Dovada era chiar în buzunarul interior al sacoului lui, de asemenea, alb: o sticlă de 0,5 de Frutti Fresh (ardelenii nu folosesc recipiente de Coca-Cola, fiindcă sînt patrioți și Bihorul e mai aproape decît America), plină ochi cu pălincă întoarsă de două ori și făcută de mîna englezului.

La intervale regulate, David ieșea pe culoar și făcea timpul să treacă mai repede, luînd cîte o gură zdravănă din lichidul miraculos. Mi-a povestit că a învățat să bea așa în urma unei alte călătorii de la Tîrgu Jiu la Petroșani, de data aceasta cu un personal înțesat de mineri tăcuți ca noaptea. I-au dat și lui de băut, iar la destinație era să cadă jos din tren, beat muci. Iar de atunci se antrenează ca să nu mai pățească aceeași rușine.

În pauzele de antrenament intra în compartiment și se străduia să deslușească tainele câtorva cotidiene românești. L-am întrebat dacă citește și Academia Cațavencu, însă mi-a răspuns că e singurul ziar din România pe care nu-l înțelege. În schimb, înțelegea și cunoștea cam tot ce se întîmplă la ora actuală la noi, politică, economie, dădea indicații despre cine ar trebui să cîștige alegerile. Și nu vorbea tîmpenii. Plus că era singurul din compartiment care știa ordinea stațiilor și de ce încetinim pe o anumită porțiune de drum.

La un moment dat, am vrut să dau un telefon și din prima mi-a spus: “Nu te mai chinui, între Aninoasa și Valea Sadului nu există semnal la nici o firmă de telefonie mobilă”. Avea dreptate. După o vreme, mi-a făcut că atunci e momentul să încep să-mi utilizez impulsurile telefonice. Trecusem de zona critică.

Am tot stat și m-am gîndit: ungurii se laudă că ei au inventat pălinca, românii că ei o fac mai bună și mai tare și, pînă la urmă, vine un englez, cu un aer impecabil de dandy, ne culege prunele, face o super-pălincă din ele, pe care o mai și oferă de băut românilor cu care se împrietenește ocazional. Oare n-ar fi mai bine să ne luăm sclavi străini? Să vină ungurii cu ideea, românii cu materia primă și tehnologia, iar occidentalii să pună umărul la muncă. Avantaj Văcăroiu, călătorii CFR, România, Valea Jiului.

 

Publicat inițial în almanahul Cațavencu, “Topul celor 100 de motive pentru care n-am plecat din România”, 2005

Citește și:

Comentează