Proverbiale

Într-una din clasele primare – nu mai știu care, fiindcă timpul le vindecă pe toate, inclusiv memoria – am primit prima dată două note alternative (4 și 10) pe aceeași lucrare de control. Ni se cerea să scriem o compunere explicând proverbul „Ochii care nu se văd, se uită”. 10-le a fost pentru vocabular, imaginație și aptitudini lingvistice, 4-ul pentru halucinanta interpretare dată proverbului. Descrierea făcea referire la securiștii care îi urmăresc pe oameni, la vecinii care te pârăsc la Miliție și Securitate după ce te urmăresc pe vizor sau prin gaura cheii să vadă ce faci și multe alte situații în care ochii care nu se văd, se uită. La tine. Ochii ascunși de privirile tale sunt ăia care te urmăresc din umbră.

Prin anii 2000, când nu mai eram copii, eu lucram la Academia Cațavencu. Într-o după-amiază, nu din dragoste, dar cu cele mai bune intenții, i-am spus expertei contabile a firmei „Să știți că ulciorul nu merge de multe ori la apă”. Doamna tocmai trecea pe hol cu un recipient mai mare (ca să nu mai fie nevoită să se ducă de multe ori) și mergea să-și ia apă de la dozator. Eu eram senină, fericită chiar că îmi amintisem singurul proverb care avea toate cuvintele cheie ce se potriveau situației în care ne găseam. Femeia n-a mai vorbit vreo două săptămâni cu mine, privindu-mă bănuitoare și întrebându-se oare ce secrete financiare cunoșteam de am avertizat-o atât de sigură pe mine.

Tot prin epoca aia, am căpătat convingerea că „Găina bătrână face supa bună” este un elogiu adus experienței culinare. Părea logic ca o găină bătrână să fi gătit multe supe la viața ei, prin urmare îi ies mai bune decât unei tinere neinițiate.

Ceva mai târziu, în prima agenție de publicitate în care am lucrat, într-o zi nefastă, mi-am dat, la propriu, cu stângu-n dreptu’ atât de tare încât am avut glezna umflată și am umblat șchioapă vreo trei zile.

Mi se întâmplă frecvent să mă doară-n cur la sfârșitul unor zile grele la birou, când nu reușesc să mă ridic de pe scaun de atâta treabă. De câte ori văd oameni alergând, cred automat despre ei că sunt leneși, că așa-i proverbul: „Leneșul mai mult aleargă”. Iar pentru că nu mă simt acasă în România, tind să cred că pe mine m-a livrat greșit fix „Barza chioară la care-i face Dumnezeu cuib”.

 

Tot prin epoca aia, am căpătat convingerea că „Găina bătrână face supa bună” este un elogiu adus experienței culinare. Părea logic ca o găină bătrână să fi gătit multe supe la viața ei, prin urmare îi ies mai bune decât unei tinere neinițiate.

 

Dacă ați citit până aici, sigur ați priceput că de când mă știu am avut probleme cu proverbele românilor. Fie le-am interpretat greșit, fie mi s-au aplicat ad literam, cert e că n-am ajuns niciodată la înțelegerea majorității colective în privința lor. Dar poate că „Tot răul spre bine”, cum ar zice vorba populară. Dacă astăzi sunt un om mai responsabil, mai creativ, mai bun psiholog, se datorează și faptului că n-am înțeles proverbele așa ca cei mai mulți.

N-am reușit niciodată să-mi doresc „Să moară capra vecinului”, în primul rând pentru că iubesc foarte tare caprele, ale oricui și, în al doilea rând, pentru că nu există bucurie în răul care i se întâmplă altuia, doar în binele care mi se întâmplă mie. Deci moartea caprei ar fi oricum un sacrificiu inutil.

 

Dacă un inginer spune că avionul va zbura și o babă comunală e de părere că asta e imposibil, atunci adevărul este că sunt doar 50% șanse ca avionul să zboare?

Am crezut mereu că proverbul „Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face” este o tâmpenie care contrazice psihologia, research-ul și altruismul. Mie nu-mi plac dulciurile sau scorțișoara, dar prietenii mei sunt în extaz când le prepar lor dulciuri. Și, se pare că, sunt și pricepută la asta.

„Cu o floare nu se face primăvara” – pare să fie proverbul care hrănește pesimismul românesc de la Decebal la 2.0. Și parcă nicăieri nu e mai frustrant să remarci asta decât în campanii sociale sau de CSR. N-am avut parte de niciun proiect dezvoltat până acum în care să nu izbucnească vocea comentatorilor de pe margine care atrag atenția, cu vehemență, că lista priorităților ar fi trebuit să fie alta. Mereu alta și diferită de cea pe care tocmai ai pus-o pe agenda publică. Faci o campanie pentru comportament responsabil în trafic – de ce nu te ocupi de problema pensiilor? Promovezi colectarea separată sau o lume mai verde – de ce nu salvezi copiii? Salvezi copiii – de ce nu asfaltezi? Se plantează panseluțe la Universitate – de ce nu s-au plantat garoafe? De ce oare nu reușesc românii să se bucure de panseluța aia ? Sau de orice alt lucru bun care se întâmplă ? Căci da, în mod șocant, se mai întamplă și lucruri bune în amărâta asta de țară. O floare e semnul clar că se face primăvară. Nu instantaneu, dar se face.

 

N-am reușit niciodată să-mi doresc „Să moară capra vecinului”, în primul rând pentru că iubesc foarte tare caprele, ale oricui și, în al doilea rând, pentru că nu există bucurie în răul care i se întâmplă altuia, doar în binele care mi se întâmplă mie. Deci moartea caprei ar fi oricum un sacrificiu inutil.

 

Aud deseori că „Banii n-au miros”. Poate doar ăia virtuali de pe card, fiindcă orice cash am deținut vreodată mirosea a ceva: a vechi, a jeg, a mâncare, a rugină. Sau poate proverbul ăsta are disclaimer de neaplicare pentru nasuri fine, de intelectuali cârcotași.

Tot în același spirit, al propagandei pentru mediocritate, compromis și „world peace”, nu reușesc să mă dumiresc de ce continuăm să spunem că „Adevărul e întotdeauna la mijloc”. Nici măcar un geniu nu va reuși vreodată să dovedească faptul că adevărul reprezintă media aritmetică a părerilor tuturor. Dacă un inginer spune că avionul va zbura și o babă comunală e de părere că asta e imposibil, atunci adevărul este că sunt doar 50% șanse ca avionul să zboare?  Eu cred că e mai bine să începem, ca nație, să ne creștem o coloană vertebrală sănătoasă, în loc să încercăm să împăcăm capra cu varza, știința cu prostia, democrația cu inteligența și alte antonime care mai de care mai metaforice.

Poate ați citit până aici, sperând că „Cine râde la urmă, râde mai bine”. Eu mă înclin și-n fața celor care s-au prins din prima și au râs pe parcurs, și în fața celor care mai cred că „Speranța moare ultima”. Iar, la final, o ultimă urare: „Dă, Doamne, mintea românului aia de pe urmă!”, momentul când îi dă prin cap să se bucure de bine, în orice formă ar veni, că de rău e în stare să se bucure orice prost.

Publicat inițial pe site-ul SMARK.RO, 12 iulie 2013

Sursa foto: caricatură din arhiva personală-Liviu David

Citește și:

Comentează