Veste bună! În cel mult 10 ani, sunt mari șanse să-mi iau și eu mașină. Poate chiar să devin hiperactivă pe Twitter și să-mi instalez câte un app. pentru fiecare activitate a zilei, de la sculat, mâncat, alergat, muncit, iubit și respirat.
Cum am ajuns la această concluzie pripită? Ei bine, cam ăsta e timpul mediu de care am nevoie pentru a ajunge în rândul lumii. Se poate spune că am doar două viteze în cutia craniană, ambele izvorâte din Marele Defect de a gândi diferit. Ori sunt cu mult înaintea timpului meu – aspect vizibil deseori în plan profesional, ori sunt înapoiată cu ani buni față de deadline-ul social pentru a face lucrurile. Culmea, tot ce nu amân pentru proiectele altora, amân când e vorba de-ale mele.
Chinurile facerii acestui site cu blog încorporat reprezintă o dovadă elocventă pentru retardarea mea aferentă vitezei a doua despre care vă vorbeam.
Cine lasă pe azi ce trebuia să facă ieri…
În vremuri glorioase în care toată lumea construia portofolii și le urca pe Behance sau pe site-urile proprii, ce făceam eu? Nimic! Mă rog, făceam proiecte invidiate de mulți dintre cei cu site-uri și conturi profesionale, dar nu le puneam nicăieri.
În timpul revoluției blogging-ului, când toată lumea sau oricine își făcea blog, ce făceam eu? Ați ghicit, nimic! Mă rog, scriam și publicam articole pe la reviste, ziare și site-uri de specialitate, dar tot eram săraca aia fără blog.
În hectica și pitoreasca perioadă în care toți ridicau ziduri pe Facebook și postau pe ele, eu ce făceam? Exact, nu existam! Că fără Facebook e ca și cum n-ai fi. Mă rog, puneam replici și postări mișto în reclame, dar n-aveam zidul meu de care să mă dau cu capul.
În vremuri în care toți deveneau specialiști, validați automat prin contul propriu de LinkedIn, eu ce pana mea făceam? Desigur, nimic! Mă rog, câștigam experiența, premiile si skill-urile pe care să mi le afișez public cândva, dar n-aveam cont, n-aveam valoare.
… ca mine să pățească!
În sfârșit!, Minunea-Minunilor! și Slavă mie, doamnă! – anu’ ăsta m-am apucat și eu de treabă și, iaca site-ul, uite blogul, vezi LinkedIn-ul! (Facebook-ul îl bifasem deja acu’ doi ani).
Oh, numai de-ar fi așa simplu să bifezi o naștere! Blestemul celor care fac lucrurile prea târziu este să se chinuie până și-or face fundul arșice, creierii varză și ochii de panda.
Dacă vi se pare ușor să aduni un portofoliu de pus pe site, trageți aer în piept și rezolvați următorul exercițiu:
11 ani doar de advertising, cu 20-40 de proiecte făcute anual, arhivate (din păcate) pe ani și luni, astfel încât un proiect mișto trebuie căutat în cel puțin 3-4 foldere diferite, din care scădem proiectele așa-ș’-așa, apoi căutăm versiunile finale de la fiecare item, urmând să citim comunicate de presă despre premiile câștigate (yeap, unii dintre noi, nu dăm nume, nu s-au preocupat la timp nici de asta), apoi din tot ce rezultă încercăm să alcătuim consecutiv drafturile 1, 2 și 3 ale portofiului final. Urmează partea în care scriem din amintiri intense câte ceva despre fiecare proiect și ne milogim de prieteni să ne mai facă niște colaje pe ici-pe colo.
La această ecuație se adaugă necunoscutele aventurilor tehnice și scenele de râsul lumii sau al curcilor, după cum urmează:
Neștiință și tehnică
Să nu-ți faci portofoliul la timp este o ocazie excelentă de a studia istoria tehnologiei. Mai precis cum a evoluat de la perioada din care tu încă ai mai păstrat floppy-disc-uri pe care n-ai nici măcar unde să ți le bagi ca să vezi ce conțin și până la momentul în care transferi informații de pe cd-uri pe un computer PC vechi, fără conexiune la Internet, apoi pe un stick nou, pe care ți-l introduci în laptopul Mac, care nu citește cd-uri, dar are net, ca la urmă să trimiți ceva pe transfer.
Simplu, nu? Aproape simplu. Măcar până în momentul când constați că unul dintre cd-uri, evident cel pe care aveai cele mai importante lucruri, a ieșit la pensie și nu mai vrea să redea nimic din experiența acumulată.
Au sunat anii 2006-2008 și își vor reclamele înapoi
“Hei, bună! Te deranjez în legătură cu un spot filmat în 2006 și pe care sper să-l găsesți în minunata arhivă a minunatei voastre case de producție.” Răspuns: “Whoa! Un spot din vremea când făceam casete de emisie și casting-uri internaționale pentru filmări… Doamne, ce bătrâne suntem…”
Sau: “Salut! Știu că n-am mai vorbit de ceva vreme, dar speram să mă ajuți cu niște capturi de site pe care l-am făcut prin 2007-2008… Nu, nu mai e online, din păcate. … Ah, nu le ai… Păi, bine atunci, sper să ne mai auzim curând. Merci oricum…”
De ce nu poți fi prieten cu un prieten
Când te trezești foarte târziu că ar fi drăguț să te împrietenești și virtual cu un prieten real, poți fi surprins să constați că toate locurile disponibile au fost deja ocupat. Iar facebook îți transmite sec că X-ulescu – personaj popular, aflat la mare căutare – și-a atins limita de prieteni, prin urmare nu mai poate avea alții, dar, dacă insiști, poți să-i devii urmăritor, adică follower.
Premii adunate de prin comunicate
Când îți faci cont de LinkedIn abia în anul de grație 2016, ăla te întreabă, ca la Securitate, tot felul de detalii despre ce făceai la școală, la muncă, ce premii ai luat, cine ți le-a dat, între ce și ce ani făceai una-alta…
Iar dacă se întâmplă să fii genul care o bună perioadă pe timp avea “clasamentul” trofeelor câștigate doar în funcție de eficiența lor în a sparge sâmburi de caise, atunci n-ai altă șansă decât să citești toate comunicatele de PR ale vremii, care îți înșiră premiile și, apoi, să cauți informațiile lipsă în portofoliile agențiilor și clienților pentru care ai lucrat.
Altfel de povești cu a fost odată…
Ca orice scriitor care, la un moment dat, trăiește și din amintiri, m-am apucat și io să adun câteva texte mai răsărite care să alcătuiască letopisețul arhivistic al acestui blog. Ce-o fi atât de complicat să strângi mici bucurii literare și mari analize profesionale căutând printre amintirile din 2001 până în zilele noastre? Măcar așa să mai deschid și eu lada aia de zestre în care păstrez momentele ce nu se mai întorc niciodată.
În fine, e gata! Finally! Evrica! Ura! Trăiască!
Privind urmă, cred că singurul fel în care putea să dureze mai mult de-atât era dacă aș fi trăit în țara lui Bernie, cu inacceptabilul internet de 15 ori mai prost ca al Bucureștiului.
Sau dacă o să-mi spuneți toți că am făcut o grămadă de tâmpenii prin site și trebuie s-o iau de la capăt. O să fiți blânzi cu mine, nu-i așa?
Închei cu un sincer Bravo! și cu invidiosul, dar tradiționalul “Bine că sunteți voi deștepți” adresat tuturor celor care fac lucrurile la timpul lor.
It looks great! La cat mai multe articole si la cat mai multe proiecte!