Mereu același lucru. Torn în pahare sau halbe, scot sticle de la rece, mă pregătesc să îi întâmpin. După ce-i servesc pe toți, mă întorc în spatele tejghelei și mă uit la ei. Gălăgioși sau tăcuți, cu familia la sfârșit de săptămână, seara cu prietenii, tineri sau nostalgici, dar toți mulțumiți.
Mă uit la ei când iau prima gură din bere și satisfacția plină de spumă le mustește pe față. Simt că pentru o clipă fac parte din viețile lor, ale fiecăruia dintre ei.
Le prind din zbor gândurile, împrumut frânturi din conversațiile lor de la mese, sunt fericit cu ei când sărbătoresc ceva. Îi văd de atâtea ori încât am învățat cum îi cheamă, câți copii au, ce vise au pentru ei.
Dar ei nu mă văd. Pentru ei sunt doar ‘Nea Ștefan Cârciumaru’ care știe cum și câtă bere beau. Nu mă cunosc și nu-i interesează viața mea.
Așa credeam eu, cel puțin. Până mai anu’ trecut prin vară. O zi ca oricare alta. Cârciuma plină, terasa plină. Doar că erau cam tăcuți pentru o zi de vară așa frumoasă. Deodata aud tare un “Acum!”, la una dintre mese și, ca prin farmec, s-au ridicat cu toții și au început să cânte: “Mulți ani trăiască! ‘Nea Ștefan să trăiască!”. Am crezut că e vorba de altcineva, că e o simplă coincidență de nume. Dar, nu. Erau cu toții întorși spre mine, aplaudau și au început să strige: “De la fiecare dintre noi ai câte o bere, ‘Nea Ștefane! Măcar de ziua ta să te cinstim și noi!”
Cât sunt de bătrân, mi-au dat lacrimile. Dar, cum? Cum de aflaseră de ziua mea? Credeam că nici nu exist pentru ei. Și cum s-au înțeles cu toții, ei care nici nu se cunoșteau între ei?
De când mă știam, eu le dădusem lor bere și acum a venit ziua să primesc eu de la ei. Așa ceva nu se uită niciodată.
N-am știu cum să vă mulțumesc și nu știu nici acum, așa că vă las rândurile astea, să vă amintiți de mine. Așa cum și eu o să vă țin minte cât oi trăi.
‘Nea Ștefan
Poveste scrisă în 2007 și „publicată” pe zidurile interioare ale „Curții Berarilor – Timișoreana”
Sursa foto: site-ul etsy.com
