Venea aici în fiecare seară. Se așeza la ultima masă și comanda întotdeauna două halbe. Una pentru el, iar cealaltă pentru un prieten care nu venea niciodată.
Cârciumarul se învățase cu el, dar petrecăreții de la mesele învecinate îl credeau nebun. Auzi?!, să-ți comanzi o bere și să nu o bei. Ciocnea o halbă de cealaltă, își bea partea lui în mulțumire și tăcere, le plătea pe amândouă și pleca. L-am tot văzut așa de fiecare dată.
Mereu același lucru. Torn în pahare sau halbe, scot sticle de la rece, mă pregătesc să îi întâmpin. După ce-i servesc pe toți, mă întorc în spatele tejghelei și mă uit la ei. Gălăgioși sau tăcuți, cu familia la sfârșit de săptămână, seara cu prietenii, tineri sau nostalgici, dar toți mulțumiți.
Mă uit la ei când iau prima gură din bere și satisfacția plină de spumă le mustește pe față. Simt că pentru o clipă fac parte din viețile lor, ale fiecăruia dintre ei.
Le prind din zbor gândurile, împrumut frânturi din conversațiile lor de la mese, sunt fericit cu ei când sărbătoresc ceva. Îi văd de atâtea ori încât am învățat cum îi cheamă, câți copii au, ce vise au pentru ei.
Am copilărit pe străzile astea. Și pe urmă, când a venit Naționalizarea și n-am mai stat aici, bunicu’ tot pe aici mă plimba. Știa toate poveștile, ale tuturor oamenilor și ale tuturor clădirilor din zonă. Îl cunoscuse în tinerețe pe arhitectul acestei case. Un băiat bun, arhitect respectat, școlit prin străinătățuri. Dar se întorsese în țară fiindcă voia să realizeze aici ceva care să rămână peste timp. Proiecta multe case, dar după moda vremii, într-un stil mai auster și, pe undeva, mai nemțesc. Ăsta a fost cel mai mare regret al lui. Zicea mereu: “Aș vrea și eu să fac o casă veselă. Să intri în ea și să râzi de bucurie.”
Fraților, și eu am crezut la fel ca voi. Că nimic nu se compară cu prima bere pe care o bei în viață. Gustul ăla care ți-e atâta vreme interzis… Și senzația că o dată cu prima bere ești mai bărbat.
Asta până-n ziua în care îl chemi pe taică’tu să-i faci cinste c-o bere, așa ca între bărbați.
Aş vrea să fiu Dumnezeu în Ziua a Șasea, ziua în care se creează OMUL. Atunci aş chema la brainstorming toate animalele create anterior, toţi îngerii, heruvimii, serafimii şi stelele şi i-aş întreba pe toți cum ar vrea să fie viitorii oameni.
Zi frumoasă de vară cu iz de praf și jeg bucureștean. După-amiază numai bună de plecat cu trenul accelerat, clasa a doua, pe ruta București-Tîrgu Jiu-Petroșani.
Dacă n-aș ști că Petrila, destinația mea finală, e o lume, în timp ce întreaga Europă e doar un bătrîn continent, nu m-aș urca vreodată în trenul execrabil ce mă îndreaptă cu viteză de personal spre lumea mult visată. În compartimentul meu nu se aflau nici pe departe ortaci uitați de Cozma în București la ultima mineriadă, ci, în mod absolut normal, un american din Nevada, ce venea prima oară să viziteze familia neveste-sii dintr-un sat de lîngă Hațeg, un românaș între două vîrste, scump la vorbă și roșu-n obraji și un concetățean de-al lui Tony Blair și al prințului Charles.